|
|
Sansa a facut ca prima data sa o intalnesc pe d-na dr.ing. Nona Millea pe data de 9 aprilie 2009 cu ocazia Simpozionului 60 de ani de la fabricarea primului radioreceptor la intreprinderea Radio Popular (1949-2009), organizat in cadrul Muzeului National Tehnic Dimitrie Leonida. Am fost foarte placut impresionat de expunerea domniei sale. A doua oara am intalnit-o pe d-na Millea cu ocazia deschiderii expozitiei Memoria Tehnica a Bucurestiului (11 septembrie 2009) in cadrul Muzeului Aviatiei. Deoarece cat de curand urma sa se implineasca 50 de ani de la infiintarea Uzinei Electronica i-am solicitat d-nei Millea un interviu pentru a rememora acele evenimente, cu greutatile inerente unui inceput de drum, cu necazurile, implinirile dar si bucuriile reusitei. D-na Millea a raspuns foarte prompt solicitarii mele, fapt pentru care ii multumesc.
Marea provocare, radioreceptorul Enescu Nini: Ce facultate ati urmat? Ce promotie? D-na Millea: In anul 1951 am dat examen de admitere la fac. de Electrotehnica, care in anul 1953 s-a scindat in: Electronica si Electrotehnica. Eu am optat pentru fac. de electronica pe care am absolvit-o in anul 1956, prima promotie de ingineri electronisti cu 5 ani. Nini: Fabrica Radio Popular a fost primul d-voastra loc de munca? Cum ati ajuns aici? In ce an? Ati avut repartitie la terminarea facultatii sau ati cerut d-voastra? D-na Millea: In acei ani era o lipsa acuta de ingineri in toate specialitatile (datorita pierderilor din anii razboiului) dar in mod special de electronisti. Se faceau repartizari in ordinea mediilor. Si fiindca am terminat foarte bine scoala (am fost propusa pentru diploma rosie, de merit, pe care n-am primit-o din motive de dosar, presupun) as fi putut primi un post in cele mai ravnite locuri de atunci: invatamantul si cercetarea. Dar eu fusesem exclusa din UTM in anul I de facultate pe motive ce tineau de dosarul tatalui meu (inginer si el) asa ca am ales productia, fiindca de acolo nu ma putea da nimeni afara din motive de origine sociala; asta era conceptia atunci. In 1956 singura fabrica cu profil electronic era Radio Popular, care in ianuarie 1960 a devenit uzina Electronica. Nini: Care a fost primul loc de munca si prima sarcina pe care ati avut-o dupa angajare ? D-na Millea: Primul meu loc de munca a fost ca Maistru la Sectia de semifabricate, unde am stat vreo 5 luni. La 1 Decembrie 1956 am fost trecuta ca Maistru la banda de radioreceptoare, in locul unui maistru in varsta pensionat pe caz de boala. La finele anului 1958 am ajuns la sectorul proiectari. Nini: Care a fost prima sarcina la noul loc de munca? D-na Millea: La sectorul de proiectare prima sarcina a fost sa proiectez si sa realizez prototipul partii electronice a unui electrocardiograf cu un canal, a carui parte de mecanica fina, una foarte delicata se proiectase si se executa la IOR (Intreprinderea Optica Romana). De fapt tot IOR-ul a preluat si punerea in fabricatie a partii electronice dupa ce prototipul fusese executat si omologat la noi. Partea electronica nu ridicase probleme deosebite, singura noastra dificultate era sa putem etalona aparatul, respectiv sa ne dam seama cum arata o inregistrare a undei electrice cardiace a unui om sanatos si a unuia bolnav. Pentru asta, impreuna cu inginerul de la IOR ne-am dus la Spitalul de cardiologie si am fost dati pe mana unui medic tanar si el, dr. Fotiade, astazi profesor universitar. Auzisera ei si chiar vazusera cum arata o electrocardiograma, dar nu aveau un asemenea aparat dupa care sa-l calibram si noi pe al nostru. Si aici incepe partea amuzanta. Tanarul doctor Fotiade s-a cuplat imediat la ideea de a experimenta pe pacienti un astfel de aparat, dar trebuia sa primeasca aprobarea marelui profesorul Iliescu. Nini: Si ati primit probarea? D-na Millea: Cand noi, cei trei, am fost primiti de profesor, dansul croseta, facea macrame. S-a scuzat si a spus ca e modul de a-si mentine degetele flexibile. Cand a auzit insa despre ce este vorba s-a infuriat si a inceput sa strige la noi: Voi inginerii vreti sa dezumanizati medicina, vreti sa-l separati pe bolnav de pacient. Cu greu l-am facut sa inteleaga ca de fapt aparatul nu-l inlocuieste pe medic ci-l ajuta, aude si vede mai bine decat el. A doua faza a fost si mai dificila. Pe modelul experimental aveam un potentiometru de reglaj al unei constante de timp, cu care calibram aparatul astfel incat electrocardiograma unui om sanatos sa arate totdeauna la fel. L-am rugat sa ne recomande un pacient perfect sanatos ca sa-i putem ridica electrocardiograma si apoi unul bolnav ca sa-i aratam diferenta. Am reglat acel potentiometru astfel incat inregistrarea pe un pacient real sa arate cam ca cele din prospectele straine. Cand a vazut ca umblu la un buton a inceput sa tipe: Voi faceti dintr-un om sanatos unul bolnav si invers; v-am spus eu ca asta-i doar reclama capitalista a alora de vor sa-si vanda aparatele. Am plecat de la profesor derutati complet, noroc cu doctorul Fotiade, care a acceptat sa colaboram in continuare dar mai in secret pana am etalonat aparatele. El nu se pricepea la electronica, dar intelegea perfect ce facem noi, ca nu ne jucam cu viata oamenilor, dar ne trebuie etalonul, asa cum termometrul pentru temperatura, se etaloneaza la zero grade in gheata si la o suta de grade in apa care fierbe. Noroc ca acest mic proiectel si asistenta tehnica la IOR au durat putin. Nini: Care a fost urmatoarea sarcina pe care ati primit-o? D-na Millea: Apoi am primit ca tema, sa ma documentez si sa elaborez caietul de sarcini pentru proiectarea primului radioreceptor romanesc stationar cu tuburi electronice de clasa superioara, cu reglaje pentru tonuri inalte si joase, echipat si cu bloc de unde ultra scurte (UUS) pentru receptia emisiunilor cu modulatie de frecventa (MF). Era pentru prima data cand urma sa se construiasca in tara noastra un radioreceptor de asemenea complexitate, fara a se apela la licenta sau macar la know-how strain. Pana atunci se fabricasera, mai exact se asamblasera, receptoare simple cu seturi din import, care receptionau in principal undele lungi (UL) si medii (UM). Unele aveau si o banda mica pentru receptia pe unde scurte (US). Primele constructii hibride, o conceptie romaneasca adaptata unor norme, scheme si tehnologii patial din import, au fost aparatele populare Opereta in 1958 si Concert in 1959, la care s-au folosit difuzoare, comutatoare de gama tip claviatura si alte cateva piese electrice romanesti. Nini: Cum a decurs intocmirea caietului de sarcini? D-na Millea: Sarcina primita, de a concepe un radioreceptor de clasa superioara, a fost pentru mine prima mare provocare in inginerie, dar aveam sa constat ca si pentru intregul colectiv de la serviciul de proiectari, in care seria mea era prima cu formatie de inginer electronist. Ne-am confruntat atunci cu doua categorii de probleme: probleme tehnice legate de stabilirea caietului de sarcini, respectiv a normei de produs si probleme tehnologice, legate de faptul ca pana atunci nu se lucrase in gama de unde ultrascurte, care necesita intr-o fabricatie de serie, unele masuri specifice in etapele de montaj si reglaj. Intocmirea caietului de sarcini n-a fost deloc usoara si mai multi ingineri cu vechime chiar mai mare decat a mea refuzasera s-o preia, fiindca era primul caiet de sarcini complet autohton. In plus, inginerul sef, Sonnenstein, adusese din strainatate un aparat german, SABBA, care era proprietatea lui personala. Mi l-a dat ca model, mi-a permis sa-l masor de-a fir a par, dar nu mi-a dat voie sa-l desfac ca sa nu-i stric sigiliul; din acest motiv nu stiam cum arata blocul de MF. Nini: Dispuneati de prospecte ale unor produse similare produse in occident ca sa aveti niste termeni de comparatie? D-na Millea: Sefii mei, inginerul Fratu (seful colectivului) si inginerul Vartires (seful sectiei) aveau colectii de prospecte si doreau sa luam din fiecare performanta maxima. Punand in cele din urma pe hartie dorintele tuturor am ajuns la concluzia ca asa un receptor nu poate functiona. Daca e foarte sensibil prinde posturi multe, inclusiv pe cele foarte slabe, dar culege si multi paraziti provenind de la tot soiul de alte transmisiuni, comerciale, navale, etc. si s-a dus stabilitatea receptiei; trebuia sa acceptam o limita. Daca e foarte selectiv separa bine posturile intre ele, dar le reduce din banda de frecventa adica altereaza fidelitatea sunetului in cazul emisiunilor muzicale de inalta calitate. Ma rog, atunci nu existau posibilitatile tehnice de astazi si fabrica nu dispunea de reglaje si control la nivele foarte rafinate; de exemplu daca voiam sa redam bine sunetele joase trebuia sa facem casete mari de lemn masiv pentru ca frecventa proprie de rezonanta sa fie inferioara frecventei transmise, in caz contrar aparatul duduia ca o locomotiva. La fel daca vroiam sa transmita frecvente inalte, o vioara in tonalitatile de sus, ne trebuiau niste difuzoare de care noi inca nu produceam. Discutiile asupra motivelor pentru care firme de prestigiu acceptau in prospectele lor doar anumite performante in detrimentul altora, a durat cateva luni bune si au fost urmate de acceptarea acestuia de catre beneficiar, pe atunci Ministerul Comertului Interior. La finele acestei etape directorul nostru Lazaroiu, i-a dat si un nume, a devenit S 602 A Enescu si era prevazut cu benzile de receptie in UL, UM, US 1, US 2, US 3, si UUS, cu reglaje de tonuri joase si inalte si putere nominala de iesire de 3 W, ceea ce-l incadra intr-o clasa de performante superioare. Nini: Cand ati trecut la realizarea proiectului si a prototipului? D-na Millea: Am inceput proiectarea teoretica si abia cand aceasta s-a terminat am trecut la realizarea prototipului. La cererea mea proiectul si prototipul au fost verificate de profesorul Cartianu, cel care intervenise si pentru a corela datele tehnice inscrise in caietul de sarcini. Profesorul ne predase cursul de specialitate, construise primul receptor cu MF si scrisese prima carte despre MF, domeniu care incepuse sa se impuna in Europa la inceputul anilor 1950, asa ca vroiam sa am confirmarea lucrarilor mele pe etape, de la cea mai autorizata persoana. Nini: Cum a decurs demonstratia originala a profesorului Cartianu? D-na Millea: Peste ani am gasit o relatare foarte amuzanta a intamplarilor prin care a trecut profesorul Cartianu la primele lui incercari de a introduce MF in Romania. Iata ce scrie colegul meu dr.ing. Ciontu Andrei in Albumul Jubiliar al seriei noastre, la capitolul Din amintirile studentilor despre profesorii lor sub titlul Omologare originala: In anul 1951, dupa ani intregi de experimentari, asistent universitar inca fiind, inginerul Gheorghe Cartianu cauta sa impuna Radiodifuziunii Romane noul sistem de emisie-receptie cu modulatie de frecventa (FM pe scala diverselor radioreceptoare), superior si mult mai fidel decat vechiul sistem cu modulatie de amplitudine (AM). Desigur ca, aceasta FM, pasiunea de o viata a profesorului era pe atunci, in 1951, o noutate nu numai pentru Romania! Intr-o zi se prezinta la biroul unui sef de la Radiodifuziune, care putea da un aviz favorabil, avand in brate un radioreceptor, nu prea aratos. Dupa expunerea argumentelor, consultandu-si frecvent ceasul de buzunar, inginerul Cartianu pune in functiune radioreceptorul. Asistenta a ascultat uimita o piesa muzicala clasica, receptionata si redata cu o puritate nemaiintalnita (fara paraziti atmosferici sau industriali, fara distorsiuni ale sunetelor, etc.) Bine, bine, zise seful, dupa trecerea momentului de uimire, dar cine emite, unde este emitatorul? Zambind inginerul Cartianu raspunse: Un colaborator de-al meu este in momentul de fata, cu un emitator experimental portabil si cu un pick-up cu 2 placi, sus pe terasa Palatului CFR din fata Garii de Nord. Omologarea originala a fost validata si radiodifuziunea Romana a adoptat in scurt timp primele emisiuni pe unde ultra-scurte (UUS) cu modulatie in frecventa dupa metoda Cartianu, care prezinta unele particularitati fata de sistemul americanului Edwin Armstrong (un precursor in domeniu), dar ale carui lucrari profesorul nu le-a cunoscut, ele neparvenind in Europa din cauza razboiului. Nini: Ce insemna a proiecta un aparat de radio in acele vremuri? D-na Millea: In 1959 a urmat pentru mine o iarna fierbinte. Lucram practic zi lumina pentru realizarea documentatiei de fabricatie si ajunsesem sa mi se para ca perioada ca maistru a fost una de-a dreptul placuta. Precizez ca atunci, a proiecta un aparat de radio insemna sa-i faci documentatia completa, electrica si mecanica, adica si desenele pentru sasiu, sistem de culisare a acului pe scala, prinderea difuzoarelor si caseta, cu toate detaliile constructive, documentatie care ajungea sa cuprinda cateva sute de planse desenate. Separat trebuiau redactate toate indicatiile tehnice privind reglajele, verificarile si caietul de reparatii. Pe baza acestei documentatii tehnologul proiecta sculele, dispozitivele si verificatoarele (celebrele SDV-uri) si fixa operatiile pe fiecare masa de lucru, respectiv muncitor iar seful productiei elabora graficele de aprovizionare cu subansamble din interiorul uzinei sau din exteriorul ei. Mai precizez ca atunci in fabrica se produceau majoritatea elementelor constructive, de la suruburi, piulite pana la butoanele de pe scala si mastile exterioare de plastic ale difuzoarelor. In aceste conditii pregatirea fabricatiei si lansarea produsului insemna organizarea muncii unui numar de cca. 100 de muncitori, in afara celor din banda propriu zisa si a unui numar mare de cadre tehnice, ingineri de diverse specialitati: elecronisti, mecanici, chimisti, care pregateau subansamblele. Intr-un astfel de produs erau implicate toate sectiile uzinei: de la matriterie la tamplarie, acoperiri galvanice si ambalaj. Asta a fost armata care a luptat pentru punerea in fabricatie a acestui prim radioreceptor de conceptie romaneasca cu MF si pe care sub aspect tehnic am comandat-o eu si un tehnolog de exceptie, Gheorghe Terzi. Ulterior uzina a invatat din propriile greseli, armata s-a mai micsorat si in timp lucrurile au intrat pe fagasul rutinei. Astazi exista firme specializate in diverse tipuri de componente si subansamble, asa ca o fabrica de asamblare are sarcini infinit mai simple. Nini: Cum a decurs pregatirea seriei zero? D-na Millea: Prin ianuarie s-a omologat prototipul, actiune la care a participat si profesorul Cartianu. Tot atunci a aparut si decretul de transformare al fabricii Radio Popular in uzinele Electronica. Era un succes al directorului, inginerul Dumitru Felician Lazaroiu primul director inginer venit la noi in 1958, care avea un aer de om cult cu o viziune europeana. Pentru mine a urmat pregatirea tehnologica impreuna cu asa numita serie zero compusa din cateva zeci de aparate pentru a se verifica reproductibilitatea in productia de serie. Am avut noroc ca de partea tehnologica s-a ocupat tovarasul Terzi, un profesionist experimentat si perseverent, care a dat o atentie deosebita pregatirii fabricatiei si a SDV-urilor, iar ca meserias nenea Rosca, un om cu o mana de aur si un sufletist rar intalnit care a ramas atasat de mine dupa episodul cu defectele produse de reglorii din banda. Pentru subansamble am folosit lucrarile unor colegi, din care cea care m-a impresioant cel mai tare a fost un comutator de game gen claviatura proiectat de inginerul Luly Badarau. Am lucrat in aceasta echipa peste noua luni pana la punerea in fabricatie. In primavara anului 1960 am ramas insarcinata si lucrul acesta mi-a ingreunat ceva munca. Asa ca am proiectat si pregatit seria zero ca un om aproape normal, fiindca Enescu devenise marele meu pariu cu mine insumi. Nini: Ce greutati ati intampinat la seria zero? D-na Millea: La seria zero am intampinat niste dificultati neasteptate; erau niste defecte care apareau si dispareau fara nici o logica. Dupa ce noi, cei din fabrica, nu am dat de cap cauzelor acestor ne-reproductibilitati am sesizat conducerea ca e o problema care ne depaseste, probabil ceva legat de tehnologie si am solicitat din nou sa fie adusi de la Politehnica profesorul Cartianu si conferentiarul Viniciu Niculescu un foarte bun practician, fost radioamator. Dupa vreo luna de verificari au confirmat parerea noastra ca problemele sunt de natura tehnologica, ca trebuie gasita o solutie ca blocul de MF sa fie ecranat mai bine si sa faca un contact electric perfect cu sasiul, ca sa dispara niste posibili curenti vagabonzi perturbatori. Asa s-a hotarat ca blocul de MF sa fie montat intr-o cutie metalica ermetica si care sa se cupruiasca. In fine, dupa cupruire seria zero a mers ceva mai bine, dar tot aveam probleme cu reproductibilitatea in serie. Intr-o banda nu poti pierde vremea sa pigulesti fiecare aparat pana-i dai de cap. Trebuie asigurata ritmicitatea productiei si o convergenta de minim 95% si tocmai asta nu reuseam noi. Profesorul Cartianu a sugerat deplasarea in Franta sau Germania, a unor specialisti. Nini: Ati fost trimisa intr-una din aceste tari la specializare? D-na Millea: Cum atunci nu se trecea granita cu buletinul, ci cu o sumedenie de aprobari pe care nici eu nici tehnologul Terzi nu le-am obtinut din cauza dosarelor de cadre, a plecat seful sectiei inginerul Vartires cu nenea Rosca, o mana de aur, dar care nu stia o boaba de franceza si ing. Petruta Iordache, complet fara legatura cu subiectul. Pe nenea Rosca l-am scolit, i-am precizat pe puncte, ce anume trebuia sa vada din punct de vedere constructiv si tehnologic. Ma interesa cum sunt dispuse piesele, cum se monteaza blocul MF pe sasiu, in ce ordine se faceau reglajele, cat timp se aloca unui aparat la montaj sau la reglaj si multe altele. Stia si el ca sunt fenomene nestapanite de noi, fiindca lucrase la seria zero si constatase ca doua aparate facute integral cu mana lui nu dadeau uneori acelasi rezultat final. Nini: La intoarcerea din Franta echipa trimisa a venit cu noutati? D-na Millea: Asteptam cu nerabdare sa se intoarca. Cand in sfarsit au venit am avut o surpriza extrem de placuta. Nenea Rosca observase ca la ei bobinele din blocul de MF se fac altfel decat la noi, se folosesc niste carcase de plastic ca niste mosorele subtiri cu aripioare, care regularizau traseul firului de cupru si a luat ca amintire cateva astfel de bobine. Noi lucram pe carcasele clasice utilizate si la celelalte game de unde, care aveau un diametru de circa trei ori mai mare, dar pentru UUS fiind vorba de un numar mic de spire orice eroare la masina de bobinaj conta foarte mult. Le-am schimbat si noi urgent pe ale noastre si imediat s-a egalizat mult productia. A mai aflat cum se verifica legatura de masa a blocului de MF, care ne facuse atatea probleme si am adoptat si noi solutia. In plus a reusit sa obtina cateva poze cu banda in functiune. Astazi poate pare de necrezut, dar atunci cand reviste de informare tehnica din vest nu primeam, cand firmele cereau bani grei pe know-how-uri si tara n-avea fonduri, am stat cu tovarasul Terzi cu lupa si am urmarit aparatele de pe mesele de reglaj ca sa ne dam seama de ordinea in care se succed operatiile si asa am corectat fazele propuse initial de noi. Nini: Ce alte informatii utile ati mai aflat in urma acestei vizite? D-na Millea: Inginerul Vartires a cules doua categorii de informatii. Prima era legata de proiectare, fiindca dansul avea impresia ca profesorul Cartianu era prea teoretician, parere infirmata ulterior de compararea cu formulele utilizate de noi. A doua categorie de informatii se refereau la productivitatea muncii la acest tip de aparate, care s-a dovedit a fi superioara celei de la benzile care fabricau la noi aparate populare fara MF. De fapt stiam ca productivitatea muncii la noi e mai scazuta chiar si in raport cu cea din Cehoslovacia si Ungaria la aparate de acelasi tip. Astfel, seful meu a aflat ca la frantuji se lucra in banda numai cu personal calificat si stabil, pe cand noi lucram cu mana de lucru instabila si complet necalificata. Astfel a inteles concret, formatia si rolul muncitorului in procesul de productie, faptul ca un muncitor dintr-o banda de produse electronice franceze avea obligatoriu cel putin scoala profesionala, la noi in acel an, 1960, venea de la sapat santuri sau vandut flori ca sa treaca peste iarna si calificam la locul de munca in fiecare toamna pe altii. Frantujii dispuneau de un personal stabil, ai nostri erau practic niste nomazi; stabili aveam doar reglorii. In final aveam sa constat ce imi spusese taticu de atatea ori: Un meserias bun face uneori mai mult decat un inginer. In cazul de fata observatiile strict vizuale ale lui nenea Rosca, un om nevorbitor de limba franceza, care doar s-a plimbat printr-o banda de productie, ne-au folosit la punerea in fabricatie mai mult decat datele de proiectare pe care ni le adusese inginerul Vartires, fiindca oricum formulele aduse de dansul se gaseau si in manualele noastre de specialitate. Nu doresc sa minimizez sub nici o forma valoarea lui Vartires ca inginer, era de departe cel mai toba de carte din sectie, pentru domeniul frecventelor uzinate pana la aceea data, dar atunci noua ne lipsea experianta de fabricatie curenta in unde ultra scurte (UUS) si ne mai lipseau chiar si muncitorii de tip francez, constatare pe care el a putut-o face abia acolo si reintors le-a explicat si sefilor nostri. Aceste informatii au determinat si la noi ulterior luarea unor masuri de selectionare, scolarizare si stabilizare a fortei de munca, cu rezultate care s-au regasit in timp in calitatea productiei. Nini: Ce alte momente dificile ati mai intalnit in timpul punerii in fabricatie a lui Enescu? D-na Millea: Alte momente teribile ale procesului de punere in fabricatie a receptorului Enescu au fost legate de faptul ca au trebuit scoliti reglorii. Acestia erau obisnuiti de la aparatele cu MA sa regleze pentru obtinerea semnalului maxim. La receptorul Enescu la partea de MA se proceda la fel, dar pentru partea de MF reglajul trebuia facut pe minim, ceea ce mult timp a fost greu de inteles si mai ales de executat corect in banda. Si in aceste conditii, dupa niste eforturi de nedescris si dupa bucuria de acum vadita a unora ca aparatul Enescu va fi un fiasco, in august 1960 s-a omologat seria zero, iar in octombrie a inceput fabricatia curenta, cu circa doua luni inainte de nasterea fiului meu Liviu. Nu cu mult timp in urma, corespondand cu directorul general de atunci al uzinei Electronica, Dumitru Felician Lazaroiu, mi-a scris un e-mail in care pomeneste de faptul ca a facut demersuri pe langa profesorul Cartianu pentru a incheia un contract de colaborare pentru stabilirea tehnologiei de fabricatie, la care profesorul i-a raspuns ca nici dansul si NIMENI din Politehnica nu pot rezolva problemele respective. Abia acum inteleg de ce profesorul Cartianu a propus, iar directorul general a sustinut deplasarea unei echipe in strainatate. Nini: Nu v-a dezavantajat faptul ca la un proiect de o asemenea anvergura erati inginer stagiar si pe deasupra si femeie? D-na Millea: Revenind la radioreceptorul Enescu, s-a apreciat ca s-a economisit importul unui know-how. Faptul ca inginerul stagiar era femeie a creat insa suspiciuni, care au amplificat uneori dificultatile legate de lansarea lui in fabricatie. Directorul nostru general a subliniat in mod justificat si repetat conditiile asigurate pentru colaborarea intre productie, cercetare si invatamant pentru a atentiona asupra amploarei actiunii si a dificultatilor parcurse si care pot interveni in continuare pana cand MF va deveni rutina, lucru care s-a petrecut abia peste vreo doi ani. Nini: In urma realizarii acestui proiect ati fost premiati cu ceva? D-na Millea: Noi cei implicati direct am primit fiecare cate o prima mai consistenta. Tin minte ca a mea a fost egala cu un salariu lunar, lucru care m-a bucurat nespus, fiindca peste cateva luni cu ea am cumparat primul nostru aragaz, tot de productie romaneasca. Fac aceasta mentiune pentru a intelege nivelul de salarizare si premiere din acei ani, in raport cu pretentiile de astazi. Ne-a felicitat personal si in plus mie mi-a spus: Daca erai mai isteata si terminai lucrarile pana la 1 Mai uzina putea primi Ordinul sau cel putin Medalia Muncii, asa cum a primit Victor Toma si colectivul din IFA. In ciuda momentului festiv i-am raspuns acru: - Dumneavoastra ati vazut calculatorul mentionat? E un aparat cu peste 1500 de tuburi iar receptorul Enescu abia daca are 8. In plus acel aparat chiar e unicat in Romania. - Da, dar Enescu se face in mii de exmplare, e un produs industrializat, iar scolarizarea in fabricatia MF este esentiala pentru productia de televizoare pe care o vom incepe la anul, pe cand al lui Victor Toma e doar o intentie, ca la femei: frumoasa, desteapta, dar inutilizabila. Cand am auzit spusele directorului chiar am crezut ca o distinctie acordata uzinei, la un an de cand fabrica Radio Popular se transformase in uzina Electronica, ar fi fost binevenita. Nu ne-ar fi stricat o recunoastere oficiala, fiindca stiam de la profesorul Radulet ca: Pe medie, romanii au un nivel de inteligenta ceva mai ridicat decat al vesticilor. Mai ramanea de demonstrat ca, alaturi de inginerul Victor Toma si poate multi altii necunoscuti de mine in acel moment si noi cei din Electronica, eu ca proiectant, alaturi de colectivul cu care am lucrat la punerea in fabricatie am incercat sa demostram capabilitatea romanilor si zic eu ca chiar am reusit. A fost o colaborare frumoasa, fara rivalitati sau invidii evidente, eram tineri toti si traiam romantismul profesiei. M-am bucurat de ajutorul colectivului fiindca niciodata n-am minimizat efortul nimanui din cei cu care am lucrat si in acea epoca de lipsuri si ura am creat un microunivers cu oameni pasionati si de buna credinta la care conta valoarea. Asta m-a ajutat sa depasesc toate mizeriile unui regim obtuz in care trebuia sa-mi desfasor activitatea. Si am mai facut ceva, mi-am dovedit mie insumi ca pot aborda un domeniu tehnic oricat de dificil ar fi fost el, contrar prorocirilor invidiosilor si comozilor care-mi cantau deja prohodul inca de la excluderea mea din UTM in anul I de facultate. La aceea data eram singura din seria mea care proiectasem si industrializasem un produs care s-a executat apoi in mii de exemplare. E drept ca cel putin industrializarea s-a facut cu aportul multor ingineri de diverse specialitati: electronisti, mecanici, chimisti, dar am fost cea care am organizat si condus un colectiv care m-a ajutat fiindca fiecaruia i-am explicat rolul si sarcinile, am colaborat cu ei si s-au bucurat de aprecierea mea si de recunoasterea eforturilor lor in fata forurilor superioare. Am avut in meserie o mare calitate, zic eu, socotita de unii un mare defect: n-am putut fi invidioasa pe succesele nimanui, iar singurul termen de comparatie erau pretentiile mele. Cand eu eram multumita de ce facusem nu mai era loc de mai bine si tot colectivul era multumit. Taticu imi inoculase ideea ca ingineria este o meserie de echipa, ca vorba lui Edison: Geniul este 99 % transpiratie si 1 % inspiratie. Iar acel inginer Crisan care la angajare m-a acuzat ca sunt fiica de burjui si ca m-am nascut pe trandafiri in timp ce el s-a nascut pe paie si care a refuzat sa se alature colectivului meu, desi aveam nevoie de specialitatea lui, mi-a spus la sfarsit: Nu credeam c-ai sa reusesti, dar se pare ca tu si din iad ai putea face o gradina cu flori. O scuza similara aveam sa mai primesc peste vreo 15 ani de la ministrul Cioara, care intre timp imi ajunsese sef. Nini: Cat timp ati lucrat la Radio Popular si Electronica? D-na Millea: Am lucrat din 5 august 1956 pana in 5 august 1961, adica 5 ani. Se nascuse fiul meu si nu mai puteam accepta sa lucrez zi lumina trebuia sa-i acord si lui timpul cuvenit. Asa ca am trecut (prin demisie, fiindca nu mi s-a acceptat transferul) la Institutul de Cercetari Electrotehnice (ICET) la Sectia Calitate, unde fiind la inceput singurul inginer electronist, am avut sarcina sa intocmesc buletinele de omologare pentru toate produsele electronice ale ministerului, deci ca sa ma laud un pic, intre anii 1961-1969 toate produsele electronice introduse in fabrictie la Electronica, IPRS, FEA, FCME, Electromagnetica, s.a. au fost masurate sau cel putin verificate de mine si pe buletinele lor de omologare exista semnatura mea, care devenise ea insasi un certificat de garantie. In paralel cu omologarea am primit sarcina sa organizez laboratorul de Siguranta in functioanare (fiabilitate) a produselor electronice (primul din tara), al carui sef am fost, laborator care a definit teoretic si experimental parametri de fiabilitate ai tuturor produselor electronice de atunci, dar in mod special ai aparatelor de radio. Au fost elaborate standarde si norme corespunzatoare cuprinzand parametri, metode de prelevare, masurare si prelucrare a datelor. Pe baza acestora, Uzina Electronica a reusit sa-si compare produsele cu ale altor tari si sa actioneze pentru imbunatatirea lor (unde era cazul) pentru ca aparatele noastre sa poata fi exportate. Si din 1967 a inceput exportul de radioreceptoare in tari din vest, precum: Anglia, RFG, Franta, pentru ca noi stiam unde ne aflam in raport cu alte produse similare straine cu care ne intalneam pe acele piete. Exportul Uzinelor Electronica a continuat pana la finele anului 1989, atat cu radioreceptoare si televizoare cat si cu linii tehnologice. Electronistii au ajuns la un moment dat elita muncitorilor din Bucuresti ; era un titlu si un loc ravnit, iar acum multi au devenit capsunari in Spania. Romanii sunt oameni inteligenti si pot mai mult decat atat, dovada ca dupa 1989 cel mai mare succes al IPRS-ului a fost faptul ca peste 100 de ingineri au fost acceptati si lucreaza si in prezent in Silicon Valley din SUA, care reprezinta varful tehnologiei mondiale in domeniul semiconductoarelor. Nini: D-na Millea, inca o data va multumesc pentru amabilitatea d-voastra cu care mi-ati acordat acest interviu. Si prin acest material am dorit sa nu se uite aceste pagini din istoria electronicii romanesti. D-na Millea: Si, era sa uit, am citit articolul indicat de d-voastra despre dl. Dinca Nicolae si mi-a produs o reala bucurie. Prin anii 1978-1980 am participat si eu in juriul concursului Maini de aur si l-am recunoscut din fotografii pe dl. Dinca. Ce mica-i lumea! Tot legat de Uzina Electronica, am gasit in arhiva personala doua fise de garantie pentru doua produse cumparate de tata din magazin, dar produse de Electronica; este vorba despre televizorul National (1961) si un aparat de radio portabil Mamaia (1967). Le-am prezentat ca documente din aceea perioada. Rasfoind niste reviste Sport si Tehnica din anii 1970 am gasit doua note (informatii) despre productia Uzinei Electronica in acei ani, pe care le-am adaugat langa celelalte fotografii. Cateva informatii legate de Electronica am gasit si in almanahul Tehnium din 1989. Ori de cate ori o sa gasesc informatii noi legate de acest subiect o sa le pun in continuare. |
|
|
|
|
| |||||
|
|
|
|
| |||||
|
|
|
|
| |||||
|
|
|
|
| |||||
|
|
|
| 23 Images | Made with JAlbum & Chameleon | Help |